Am observat ceva ciudat la mine ieri...ceva ciudat oarecum,caci e impotriva oricarei etici sa procedezi asa si totusi eu o fac cu curaj si fara remuscari...
De obicei cand am perioade cand simt foarte clar ca drumul pe care il urmez nu este DELOC acela care imi da liniste,nu este drumul pe care il cunosc spre casa,il urmez pentru ca mai apoi venindu-mi starea aia in care par pt mine insami rebut,merg pana la capat pe acelasi drum pana ajung in stadiul acela cand devin epava....
Pana nu mi-e scarba de mine si pana nu ajung la namolul ala care imi da o stare de lehamite,nu ma opresc si asta doar pentru ca de multe ori consider ca doar facandu-te cenusa inveti ceva...
Stiu ca atunci cand dupa namol gasesti apa care te spala,satisfactia e mult mai mare...gresesc?
E asta doar o amagire cand in definitiv imi place sa continui iar dupa ce am facut pana la urma ce mi-a placut MIE si constientizez ca nu m-a implinit,ma reintorc ca fiul risipitor acasa?
Un comentariu:
"Doamne, prin indurarea Ta se bucura omul de viata, prin ea mai am si eu suflare, caci Tu ma faci sanatos si imi dai IARASI viata. Iata, chiar suferintele mele erau spre mantuirea mea; Tu ai gasit PLACERE sa-mi scoti sufletul din GROAPA PUTREZIRII. Caci ai aruncat inapoia Ta toate pacatele mele."
"Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant: Eu locuiesc in sfintenie; dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite".
[imi pare rau ca nu am credit sa iti trimit cuvintele acestea mai des][fii tare, preaiubito!El stie de mocirla,namol&stuff]
Trimiteți un comentariu