atunci cand se trage cortina, insa nu ai nici o emotie

Ce relatie atipica avem....
Nu ma dau in vant dupa romantismul eminescian, ba mai deloc. Mai degrab' ma surprind dorindu-mi sa ating jumatate din proportiile domnului Eliade si totusi fiind asa, in prezenta ta ma simt usoara, usoara si incep sa plutesc pe unde si Eminescu a pasit candva.
Esti descult si esti gol. Reusesc sa iti vad si cele mai repugnante circumvolutiuni ce te definesc si la fel cum imi doresc sa imbratisez invingatorul din tine, asa drag am si de schiopatarile tale.
Nu intentionez sa cladesc nici un piedestal pe care sa iti asezi piciorul, ci doar sa validez importanta existentei tale in viata mea, caci vezi, sunt inca langa tine.
Teama...n-am asa ceva. Este randul meu sa ma uit in toate ungherele. M-am, si nu o gasesc.
Nu-i curaj si nici pasiune, asa cum imi doresc sa fie. Nu's nici emotiile care iti semnaleaza ca Traiesti, este pura viata care curge din Iubire.
Dar sshhttt....trag cortina. Sunt prea multi licurici in noaptea asta care prin jocul lor initiatic, ma incetinesc. O sa le dau drumul si o sa ma ridic pe varfuri, o sa-i prind si o sa-i pastrez, doar pe aceia care ma pot ajuta acum sa ma retrag pentru o mica vreme. Sa ma retrag, caci nu am timp suficient sa imi citesc scenariul si sa ma dumiresc de imi doresc sa-mi joc rolul.

drumul ales

Si a venit toamna! A venit, inca inaintea verii.

Au cazut si cele mai mici frunze care se zbateau sa stea lipite de ramuri si sa creasca.

A ramas copacul dezgolit si nici ca ii mai pasa de fragilitatea si faditatea pe care le afiseaza.

Se lasa in bataia vantului...sa il poarte unde vantul stie si sa il opreasca la capatul celalalt al lumii unde sa gaseasca pamant fertil si zemos din care sa se inalte, plin de verdeata...

Nici propriile tale crengi nu le mai poti cara. Nu le mai doresti...

Apara-te o vreme...

Fugi copacule...fugi cat te tin calcaiele si nu te mai uita inapoi. Aici este numai toamna....si toamna aceasta a incoltit si in inima ta deja....

bulgare de aur...

Si se face din nou liniste...de data asta imbinata cu dor si drag. Liniste cu zambet.
Si-l vad pe el si caut singura sa retraiesc in ganduri ceea ce am trait noi doi.
Ce cuplu frumos!
Ne vad zilnic, in diferite ipostaze.
Sunt deja saptamani bune de cand am inceput acest exercitiu, de a-mi aminti de noi in fiecare zi si imi face atata bine. Pastrez ceva frumos viu! In acest fel zambesc si am liniste si mai pot face ceva si pentru el de la departare- sa-l mangai cu iubirea mea.
Descopar ca desi nu am crezut, a fost una dintre putinele persoane in fata careia m-am purtat atat de natural si deschis. A fost persoana care ma facea sa rad mereu si imi cauta mana, persoana care se purta cu grija si persoana care de teama sa ma piarda imi zambea chiar si atunci cand nu primea din partea mea un zambet. Persoana care ma asculta si careia ii povesteam toate tampeniile mele, persoana care ma tinea in brate cu atata grija si atat drag. Persoana langa care ma vedeam in viitor pentru barbatul sensibil, sigur pe el, si iubitor ce era.
Parea relatia ideala din atat de multe puncte de vedere.
Am luat relatia ca pe un bun ce mi se cuvine la inceput si dupa mult timp am descoperit cat de mare crescuse in mine iubirea pentru el. O vreme m-am trezit zdrentuita de durere, incercand sa trag are in piept printre suspine de dor. Nici nu am avut idee ca asa o sa fie, dat fiind faptul ca atunci cand am ales sa plec, am plecat. Insa acum ma uit inapoi si vad ca- am facut compromis, am plans, am tacut, am asteptat, am schimbat, am imbratisat, m-am lasat pe mine, am creat planuri....si astea pentru omuletul asta mic care imi zambea din coltul gurii mereu si care isi tinea bratele deschise pentru mine.
Si ideea despre cum am vazut eu iubirea deja se schimbase...
Foarte des imi amintesc de el, foarte multe ganduri imi fac inima sa tresara si de cele mai multe ori il simt cum este acolo, departe, si nu vreau decat sa-l imbratisez cu dragostea mea, sa se poata simti in siguranta.
Am gresit, nu am fost pregatiti, nu am inteles iubirea in acelasi mod, am avut orgolii, am crezut ca orice se poate inlocui, mi-am pastrat spiritul liber si nu am acceptat responsabilitatea si angajamentul. Am crezut ca o sa-mi vand sufletul langa el si l-am judecat pentru asprimea cu care isi cerea locul in inima mea....si vad ca....dorinta lui nu era gresita...el iubea si o facea plin de devotament....asa cum simt si eu acum, devotament pentru omuletul acesta care mi-a oferit bucurie, care a pus bazele unei noi etape in viata si evolutia mea, care m-a iubit in felul lui cum rar se poate face.
Si-l caut in ganduri cu drag si pastrez vii amintirile si il mangai mereu pentru ca stiu cat de mult merita.... a daramat si a ridicat in acelasi timp in inima mea sentimentul iubirii.

Un suflet drag ce s-a indragostit si a deschis inima unei frumoase flori.
Am tinut candva in mana un bulgare de aur...

Esti drag, esti iubit Jose Carlos Ferreyra Lopez!

a transcende

Poveste de inceput...

Primul om pe care l-am iubit si pentru care am simtit acea pasiune si in fata caruia m-am abandonat, simtind cliseicul "te voi urma ORIUNDE piciorul tau se indrepta", a fost un om matur din perspectiva anilor, trecut de tinerete, egocentrist, guraliv, plin de el, mandru, ce se credea atotstiutor, ce dorea sa iasa in evidenta, un barbat cu urechi mari, nu cu o dantura perfecta, ce isi rodea unghiile, cu burta, putin cocosat, mancacios, ce voia sa se impuna si cate si mai cate, astfel de "defecte".
Faceti cunostinta cu Mihai.
Al doilea om pentru care am simtit sentimente similare (si asta datorita asemanarilor izbitoare dintre el si Mihai) a fost un barbat transant, egoist, schimbator, impulsiv, gelos, chelios, si el trecut de prima tinerete, foarte inalt si masiv si nu doar datorita muschilor, cu laba piciorului foarte mare, cu semne si cicatrice pe corp.
Salutati-l pe Robert.
Nimic grandios...nu vezi pe aici nici un Pierce Brosnan, George Clooney, te miri ce burlac milionar si aratos sau vreun flacau care s-ar trezi dimineata sa iti faca micul dejun sau care vine cu cadouri si flori la intalnire de fiecare data, nici macar un flacau care sa stea sa te asculte cand ai tu ceva de zis sau care sa te sustina, atunci cand ai nevoie.
Mai apoi a urmat un alt om pe care am invatat sa-l iubesc odata cu trecerea timpului pentru simplitatea lui, pentru sensibilitate si servilism indreptat catre mine. Devotamentul lui si sacrificiile- cum ii placea sa le numeasca- m-au apropiat de el, insa niciodata in felul in care am descoperit prima oara ca pot si stiu sa iubesc. Cel de-al treilea om, era foarte direct, materialist, cosmopolit, ce ii placea luxul si confortul, care dorea sa transforme atat lumea cat si persoanele din jur dupa bunul plac, un om plin de nevoi ce poruncea ca nevoile sa ii fie implinite, cu goluri ce dorea sa fie umplute, un solitar, un outsider, daca vreti. Un barbat mic de inaltime, cu o dantura frumoasa, cu diverse ticuri, cu sprancene foarte stufoane, ce se lungeau si se transforma in una singura, cu fundul mare, cu pieptul lat, desi avea picioare mici, datorita nationalitatii-brunet, lasand impresia ca este vreun rrom de pe la noi si alte "defecte".
Bun venit Jose Carlos.

Am subliniat doar "defectele" acestor oameni plini de parti bune si frumoase, parti luminoase care m-au facut sa cresc si m-au facut sa le iubesc...am subliniat insa parti negative, nimic stralucitor cum probabil ca doresc fetitele cu genti nu stiu de care sau fetitele care vor doar sa umple un gol indiferent de gol sau fetitele recent iesite dintr-o relatie, care se folosesc de un alt pion pentru a depasi momentul si lasa impresia ca sunt pe drumul cel bun dupa o furtuna. Zone pe care timid le-am tatonat si eu atunci, dar dorind tot timpul evolutia.

Ma uit in urma si vad ce maini am tinut in mainile mele si realizez ca am dorit TOTUL de la prima mana pe care am tinut-o strans timp de 6 ani.TOT!
Intensitatea cu care am trait momentele alea, m-au facut sa fac si stangacii si sa gresesc si sa ma grabesc si sa cer, nu neaparat dand din maini si din picioare, sa traiesc iubirea in toate felurile de la supunere, la razvratire, la iertare, la frustrarea, la abandonare....
Mai apoi, a doua mana mi-a oferit exact ceea ce prima mana incetase sa faca si deja incepusem sa traiesc relatia pentru mine, pentru golul umplut...de la a doua mana, voiam sa pastreze vie amintirea primei maini si daca nu facea asta, aparea frustrarea, daca se purta diferit de cum anticipam eu ce prima mana s-ar fi purtat, imi displacea si voiam sa-l duc de mana sa vada profilul primei maini sa stie cum sa se poarte pe viitor- iata-ma dorind sa schimb si ingradesc libertatea unui om, pentru bunul plac.
De la a treia mana, nu am dorit nimic, ma bucuram doar ca este si ca umple o "singuratate" , sa-i spunem, imi placea ca ma facea sa rad, ca se purta cu grija, era atent si ma scotea din rutina zilnica. Mai apoi, am inceput sa iubesc, in felul meu si a treia mana, imi era si prieten, desena planuri pentru noi, era entuziasmat, indragostit si loial...bunatatea lui m-a facut sa il apreciez si sa ma conving ca felul cum am iubit prima mana, nu poate fi inlocuit si nici retrait...si desi, nu simteam nici sa ridic un fir de ata pentru el, fara sa ceara asta, mi-am spus ca il iubesc in felul meu si ca este suficient pentru a cladi un viitor impreuna.
Ce amaraciune si cat chin sa impingi cu umarul sa cladesti ceva ce poate nici nu doresti, dar din temeri sau din cerintele societatii construiesti si numesti mai apoi casnicie.

In final, am ajuns la o concluzie coplesitor de trista...probabil ca la nivel teoretic toata lumea o aproba:
Opriti-va oameni buni sa doriti oameni in vietile voastre doar sa va implineasca niste nevoi, indiferent de naura lor.
Opriti-va sa transformati oameni dupa bunul plac si evitati sa mai doriti ca acestia sa urmeze principiile si eticile voastre.
Este dureroasa si cu o influenta atat de crancena pe termen lung, o astfel de abordare.
Nu posedati nimic, ci doar puteti avea in fata voastra un prieten care nu joaca niste roluri, care nu da cu var, care poate pleca oricand, de vrea, cu care va bucurati de ce traiti si in fata caruia ridicati oglinda sa va vedeti exact cum sunteti si mai faceti un pas spre dezvoltatea personala.
Venim singuri si plecam tot singuri din lumea aceasta...inaltarea se produce cand interiorul este pregatit sa zboare, nu cand te chinui ca exteriorul sa aduca avionul e care probabil candva, vei dori sa inveti si sa-l pilotezi.

Mi-as dori ca toti oameni sa poate transcende trecutul si intampina viitorul, pe parte emotionala si nu numai, zambind si liberi.

PS: Multumesc Dragos ca mi-ai stat alaturi cand am simtit aceste adevaruri care ma fac libera! Esti un prieten grozav!

....

If such of things just arises...

"Nu uita sa iti pui armura...nu uita sa lasi jos bagajele si sa iei in mana spada...
Nu te departa de terenul de lupta si nu iti pierde credinta...
Curaj...ai tot ce iti trebuie...la lupta!" se aude o voce din interior...
Pornesti cu ochii in toate partile, ametit, nauc de privelistea din jur, cu picioarele tremurandu-ti, dar cu gandul la lupta, cu gandul sa dezlegi cureaua si sa te eliberezi.
Si mai faci un pas pe pamantul spalat de sangele predecesorilor tai..."daca ei au pasit, chiar si tarandu-se si tu poti sa o faci" iti spui si inaintezi. Nu cauti victoria, cauti sa lasi ceva palpabil in urma, cauti sa iti inalti sufletul.
Nu te opri....este al naibii de greu, dar nu te opri. Priveste oriunde este nevoie sa privesti ca sa te aduni si intaresti si mergi pana acolo unde vei atinge cerul cu mana libera!

PS: Curaj! Doar fa primul pas....
Spini, sabii pierdute, haine rupte, bolovani? Daca aceste lucruri apar, nu uita- POT totul in Hristos care ma intareste!

inima plina de recunostinta

As vrea un ragaz...

Un ragaz de-o viata sa ma pot cunoaste si sa te pot cunoaste...un ragaz de-o viata si inca una sa ma pot bucura in liniste de tine si de tot ce putem construi impreuna.

A cazut cortina....s-a prapadit...o cos cateodata din diferite motive, dar a incetat demult sa mai fie cortina cu care obisnuiam sa ma invelesc cand nu cadeam la pace, asa cum vroiam eu, cu ce era in exterior...si o las zdrentuita pana atunci cand nu o sa mai am nevoie de ea deloc...caci nu o sa fiu pregatita vreodata sa iti dau drumul...

Te imit intruna si o fac cu ochii inchisi...asa cum, cum ochii inchisi il urmez si pe El si stiu ca sunt in siguranta...iti sunt fidela si ma intorc de fiecare data, dupa ce ratacesc, sa iti caut lumina, sa iti caut fata, caci esti din Dumnezeu...si esti acolo mereu...caci te simt...

Mi-ai spus sa nu te urc pe un piedestal, caci trebuie sa te apleci de fiecare data cand imi spui "te iubesc" si eu asta am facut...caci ti-am dat toata increderea ca locul tau este acolo...pentru ce esti tu...locul tau este acolo...

Om bland si cald...om pierdut si regasit...ce pret ai platit si totusi cat de intreg esti...bajbai, lupti, te ridici si continui sa iti doresti acelasi lucru- sa zambesti...

Om puternic....esti iubit....

As vrea un ragaz sa pot fi totala...as vrea un ragaz sa iti bucur ochii pana la lacrimi...as vrea un ragaz sa creionez lumea ideala, in care ne invartim, razand cu ochii...

Ce sa iti ofer in schimbul iubirii tale? Ce sa fac sa iti inalte sufletul? Ce sa fac sa simti si tu recunostinta pe care o simt de fiecare data cand privesc cerul stand pe iarba, cu capul pe pieptul tau?

Om sensibil...cu toata caldura fiintei mele te imbratisez pentru atunci cand iti va fi greu sa alergi sub apa...

Esti iubit P. Dragos!

dar de pret

Dar de pret...dar primit ...insa cu ce pret- mi-am zis atunci cand inca paseam desculta pe nisip si voiam papucii sa nu ma ranesc...
Uimitor si coplesitor raspuns am primit....

Dar primit fara nici un pret ce ar putea sa aduca intristare sufletului meu, dar cu un pret ce aduce bucurie infinita...cu pretul cerului...cu pretul de a atinge cerul intr-o modalitate inaltatoare.

Si te iubesc...cum n-ai mai fost...si te iubesc, cum n-ai mai fost...

S-au amestecat in vartejul vantului...vantului care venea din suflarea lui puternica spre mine, vant pe care el a vrut atat de tare sa il arunce spre mine, vant vindecator ce a insemnat efortul de a-l strange in plamani atat amar de vreme, de a-l pregati si de a-i da drumul....s-au amestecat toate mastile mele cu acest vant si s-au izbit de toate colturile zidurilor, s-au infipt in frunze, sperand ca pot ramane, s-au mulat pe siluete umane, crezand ca se pot camufla, iara atunci cand o sa ma apropii, o sa sara fara mila pe mine din nou...s-au chinuit, dar s-au rispit....in mine s-au rispit...si nu ma mai uit dupa ele, imi pastrez privirea inainte si o mangai de fiecare data cand vrea sa priveasca inapoi, o mangai doar, stiind ca ii este teama acum si cauta "salvarea"....o mangai si o indemn sa se uite in fata...unde sta un biet muritor cu bratele deschise si intinse....un biet muritor descult, dar care mi-a arata NEMURIREA...

....un suflet cald, luminos, puternic, bland, o inima chinuita, carpita si plina de iubire...

Si te iubesc....cum n-ai mai fost....si te....

Ma-nclin in fata intelepciunii si iubirii si o imbratisez de fiecare data cand imi da voie. O fac cu devotament, iubire si supunere pentru ca m-a invatat sa traiesc asa cum am vrut dintotdeauna, dar cum n-am stiut sa o fac singura...si ma intreb...cum as putea sa pasesc singura pe drumul acesta fara el!?!
Nu am vazut in ochii nimanui iubirea pe care o vad in ochii tai...nu m-am conectat atat de profund cu nimeni altcineva asa cum, atat de natural o fac cu tine, n-am stiut ce inseamna sa ai intai un prieten adevarat si apoi un suflet si un trup cald langa, n-am trait decat cu tine iubirea fara urma de posesie...n-am invatat decat alaturi de tine ce este eliberarea si tot langa tine stiu sa iubesc neconditionat.

As vrea sa pot....as vrea sa iti pot....as vrea.....INTREAGA TA VIATA....insa nu vreau sa carpesc....vreau doar sa TE IUBESC!
Om frumos, om bland....om sensibil si atat de cald....om rabdator si luminos...luptator drag....esti obligatoriu....

Esti o parte din cerul meu!

http://www.youtube.com/watch?v=vnb4CCdxfB4

totul TREBUIE sa se indrepte spre cerul promis...

Daca as constata la sfarsit ca Dumnezeu NU este o persoana care sa ma imbratiseze ar fi de-a dreptul totul iluzie. Fara doar si poate.

Sufletul meu este construit cu o nevoie coplesitoare de imbratisarea Lui calda, de bratele Lui, in care nu vreau decat sa ma pierd si sa alunec; sufletul meu nu are nevoie doar de un mod special de a privi maretia creata si astfel de a intelege si de a-L vedea pe El peste tot in jur. Modalitatea aceasta o experimentez, ea ma bucura pana la lacrimi de cele mai multe ori, dar ajunge sa nu mai fie suficienta vesta asta de salvare si vreau cu ardoare sa ajung la Sursa.

Am fost pusa in situatii in care mi-am vandut sufletul pentru o vreme pentru placerile trecatoare ale acestei lumi si am facut-o cu curaj, ingamfare si incapatanare. Vedeam maini care ma tineau de haine sa mi le sfasie si ma zbateam sa scap de acolo, dand din maini si din picioare. Am scapat, ce-i drept, eram mai puternica...intotdeauna ce este gratis, este castigat mai rapid, dar cu ce pret...of, cu ce pret.

Le-am incercat si pe acelea si mai apoi a venit din urma dezgustul si dezamagirea constatarii timpului pierdut...si dispretuiam starile acelea pentru zbuciumul creat si indoiala apasatoare care ma cuprindea, dar mai apoi le imbratisam si acceptam, caci le vedeam traiectoria. Niciodata inapoi, totdeauna inainte.

Acum mi-am lasat mintea libera, am golit-o de tot ce a fost acumulat -si oh, cat de multe s-au strans inauntru- si am cerut numai liniste.

As fi vrut sa cer linistea fara conditionari de timp, de spatii, de contexte, dar mi se parea ca cer imposibilul in acesta etapa a vietii in care ma aflu si am cerut un ragaz de ora in care sa pot medita la ce este inauntru si spre ce ma indrept. Si ce am primit? Zbucium in portie dubla. Mi-am vazut uratenia pe care am lasat-o cu buna stiinta sa se aseze comod si care acum, se pare, ca a luat locul si celei mai mici urme de frumusete ce era deja sadita in mine. Simteam ca mi se inchid traheele si ca nu mai incap in mine de atata minciuna in care constatam ca traiesc. Am cerut cu ardoare vigilenta si pentru fiecare lucru marunt pe care il fac, rostesc sau gandesc.

Demolarea si mai apoi consolidarea sunt prioritare si cer acum ragaz ca aceastea sa se si intample.

Inca ma lovesc de aceasta etapa in plina ascendenta a vietii mele si ceva din interior- probabil venit din exterior, dar deghizat, imi spune ca toate se fac la vremea lor.

Dar oh, Dumnezeule cat as vrea sa ating ACUM cerul promis!

Gand de seara

M-ai facut sa vad maretia si sa-mi doresc sa o pastrez.
Ma faci sa nu doresc sa mai zbor pe alte culmi si nici sa gust altceva aparent mai dulce. Refuz alte "placeri" si mi-e ciuda ca INCA nu o pot face la tot pasul, si mi-e ciuda ca stiu ca fara tine, inceputu-i anevoios si nu stiu pe ce unealta sa pun mana mai repede sa cladesc minunatia de caldire ce este rezistenta la cele mai mari cutremure. Sunt lacoma, lacoma de tine, de starea generata pe care o doresc tot mai mult- sa ating sentimentul plintatii cu tine si cand pasesc si cand respir. Este o parte abisala ce domina si nazuiesc ca o voi atinge.
Dezvelesti din mine partea cea mai buna lasata de Dumnezeul nostru pe care o oglindesc si in tine. Si iubesc ce a creat El si cum a stiut sa ne apropie si iubesc Dumnezeul din tine si tot ce mi doresc este sa-L cladim impreuna tot mai de necuprins, caci atunci cand El este mare, nimic nu mai pare valoros defel.
Imi indrepti pasii numai spre ceva aparent intangibil, dar care imi este asa familiar si dulce si stiu, ah, de-ai sti cat de bine stiu si cat de dinainte ce trebuie sa pricep prin tine si sunt recunoscatoare si ingrozita si sunt coplesita de dragostea si devotamentul pe care il am pentru ca am inteles ce iubesc si ce e libertatea si ce e daruirea si sunt atat de mandra ca pot sa dau si inapoi din ce primesc.
Le stiu, desi ai fost stangaci in a mi le arata, le stiu desi le aveai pregatite sa fie expuse, tu stiind cine esti, le stiu desi nu ai reusit asa cum ti-ai fi dorit sa mi le arati...le stiu pentru ca le simt pana in maduva oaselor.
Inca ma lupt sa razbat, sa infrang cliseul cum ca iubirea este posesie. Inca ma zbat sa nu grabesc ritmul in care ne intamplam si sa resorb fiecare secunda din prezent cu gura, cu sufletul, caci vreau ca ele sa fie, sa ramana.
Si de-ai sti ca nimic nu vreau mai mult decat sa pasesc desculta cu tine de mana pe iarba uda in zori de zi, in locul acela special de care mi-ai povestit....si de-ai sti...
Lasa-ma sa le spun, te rog, caci nu-i devreme sa le cunosti...lasa-ma si nu ma opri...pentru ca nu mai e vreme, lasa-ma sa le spun, caci acum tot ce e in mine striga si cheama starea care ne apropie. Lasa-ma te rog caci stiu ca starea imbatata de disperare si recunostinta este cea mai reala, este punctul pivot.
Ai schimbat total definitia iubirii! M-ai adus tot mai aproape de El!
M-ai facut sa tin de mana starea aceasta...pura apoteoza si simt cu fiecare celula ca actul volitiv nu are nimic a face cu asta. Plutesc spre ea, fara sa fi avut ragaz sa ma gandesc daca o doresc macar....plutesc spre ea si altceva in adancul fiintei mele, nu doresc a avea.
PS: Vreau sa te iubesc liber, dar mi-e teama ca nu o sa o pot face. Mi-e teama ca o sa uit ca nu sunt doar eu, ci suntem noi si o sa incep sa doresc mai mult si o sa incep sa cer si o sa ciopartesc vapaia ce danseaza inlauntrul meu tot mai incins.
Te imbratisez cu inima-mi intreaga!

pentru o alta entitate...

Ma-nveti tot ce-i mai sublim si pur pe lume- ca timpul, nu e timp, rabdarea n-are margini, ca trupul nu-i edificiu si ca iubirea defineste.
Imi pierd simtirile terestre si las sa se stearga notiunea timpului, a materialului, ba chiar si a tristetii cu tine...

Rana pe rana se leaga, mi-am zis, dar nicidecum!

Traiesc clandestin si de aici din departare o alta iubire- nimic malitios in ea, ceva facil...o stare nuda. E tremuranda si umila, e puternica, e ....libera! O iubire infailibila!

Este tacita dorinta mea de-a trai prezentul si viitorul in aventura vietii pe care tu o vei alege, iar noi o vom construi.

Mi-e teama poate de o a doua rana, dar tu m-ai invatat ca bratele se vor ridica mai treze si ca doar asa voi intelege ce ma leaga de cer, de ast' pamant, de tin'.

Tacerea ta e aur si ce mi doresc nespus e sa o tin si sa o impart doar pe alocuri cu ale noastre euristice priviri...

Si nu vreau sa te-mpart cu nimeni si cat ma zbat sa alung acest gand ce devine chin, caci nu vreau a fi egoista si impunatoare, caci nu voiesc a nu cunoaste cum liber si nu egocentric sa ne construim.

Ce esti acum ma transfigureaza in ceva intraductibil si nu tanjesc dupa ceva mai mult de teama,poate, a nu rupe firul pe care incet pasim...si nu doresc nici a grabi, ci mai degrab' as vrea sa fii, sa fiu, sa fim!

Pastreaza-ma langa tine, esti minunat si este o binecuvantare sa te am!

Esti complet, desi tot in jur striga contrariul

Te napadesc trairile si astepti balonul de salvare,cazand in gol, caci parasuta demult nu ti-a mai oferit garantii. S-a dus si salvarea, iti zici, si pe buna dreptate. Totul s-a zdruncinat de cand El a ales sa isi puna mana pe fraiele vietii tale, in urma cu 5 luni si nu doar de atunci, dar nu te plangi...cauti doar salvarea.
Cioran spunea ca Dumnezeu este disperarea cea mai mare cand toate celelalte s-au dus...asa sa fie? Cum ai putea crede asta cand revelatia ai trait-o si asta nimeni nu iti poate lua si nici tu nu o poti contesta, nici macar atunci cand esti sleit de puteri. Da...ti s-au schimbat parerile, principiile s-au slefuit, insa ceea ce simti pentru El, este real si prezent, doar ca ambalajul e nou si nu pentru o cauza ingrata, nici pentru strategii de marketing, ci pentru a te plia mai bine pe ceea ce este El in tine.
S-a schimbat ceva in regimul asta..nu iti mai doresti sa te mai tavalesti in noroi atunci cand te-ai murdarit doar putin...acum cauti drumurile asfaltate.
Sunt zile in care te uiti si vezi ca totul in jur s-a schimbat si iti doresti sa pastrezi tot asa cum era o data, dar asta nu mai depinde de tine...si deci...zboara puiule, zboara catre cer pentru a bucura inimi, nu pentru a plange un trecut frumos, dar efemer...
Daca nu este real si singurul Domn...ma intreb de ce de fiecare data cand esti in prezenta Lui, ti se inunda inima cu El si iti doresti sa-L respiri tot mai mult!?! De ce simti sa spui- ASTA E DRUMUL CEL BUN!?!
S-a daramat ceva, s-a rupt echilibrul? Nici vorba!

Echilibrul il ai numai prin dragostea fata de El si cum sa dispara acesta? Cum sa dispara o parte din tine?
Cat de inestetic ai fi doar cu o mana si cu o coasta lipsa...

iubind valoarea

Realizezi ca faci un pas important atunci cand te eliberezi de dependenta emotionala inconstienta. Cunosti ca este vorba de "refugiu" si mai cunosti, realist fiind, ca realitatea nu-i tot una cu dorintele tale. Nu are cum si asta pentru ca diferentele sunt prea mari. Si totusi, accepti si intelegi orice primesti pentru ca acel ceva iti ofera o bucurie pe care rare ori o constientizezi la adevarata intensitate. Si atunci cand o faci, este profund si iti doresti doar sa o pastrezi. Dar ce faci cand nu depinde de tine sa o pastrezi si sa o faci sa creasca? Atunci iese iures mare daca nu cunosti cand sa te opresti sau ce sa iei din experienta. Nu-i bai, ca te pui pe picioare suficient de rapid, dar o faci avand o amprenta lasata de celalalt. Pe asta tre' sa o valorizezi.
Fiecare dintre noi inaintam cu un bagaj din trecut. Si fiecare dintre noi avem momente cand ii facem responsabili pe ceilalti de bagajul asta. Ne-ar fi mai simplu sa fim ajutati sa il caram. Nu se intampla asa insa, dar nu ne dam de ceasul mortii ca nu este cum vrem, insa ne inchidem. Ne zicem:"Data viitoare stiu eu cum actionez." Si uite asa se pierde pe drum o parte din libertate, individualitate. Si nu mai pui la socoteala ca ii privezi si pe ceilalti sa te cunoasca sau sa se bucure de deschiderea pe care o poti da si mai ales nu realizezi ca te transformi intr-un mic egoist, comfortabil si cu pretentii ca ceilalti sa vada ceea ce tu nu rostesti. Si atunci cand nu vad ii cataloghezi. Poate nu le spui prosti, inceti sau incuiati, dar cu siguranta nu ii favorizezi. Si uite asa se pierde din egalitatea care ar trebui sa existe intre voi, egalitate macar ca stiti ca veniti din acelasi Intreg sau macar ca stiti ca asa cum sunteti, inaintati greoi si va zbateti in aceeasi lume toti.
Sau poate ca iti zici ca nici nu se merita si nici nu vrei sa te deschizi si nici nu ai vreo obligatie in acest sens. Adevarat. Insa ce ai devenit?
Sa te "dezbraci" in fata cuiva, nu in fata oricui, nu inseamna vulnerabilitate si slabiciune. Ci mai degraba curaj ca ai facut-o indiferent ca celalalt percepe goliciunea ta diferit de cum ai expus-o tu. Macar ai facut-o si ti-ai invis temerile si te-ai si eliberat totodata.
Am stiut de la inceput ce presupune persuasiunea si am stiut mereu "limitele" si nu am avut nici o problema cu asta. Egoismul nu ma caracterizeaza, desi cu posesiviatatea jubilez atunci cand investesc. Dar ce nu am vrut niciodata a fost sa simt ca in viata experimentezi ceva de "umplutura" sau de ocazie. Sa dai si dai si dai...asta nu te oboseste niciodata, dar sa dai si celalalt sa nu vada, sa mai creada ca i se si cuvine sau sa se loveasca intr-un zid aplatizat emotional...asta nu-i ok deloc. Il faci practic pe celalalt sa te care in spate. Feedback de ocazie si asta doar pentru ca celalalt initiaza invitatia, nu inseamna neaparat investitie. Mai degraba pe o anumita parte inseamna comoditate, retinere din teama de a nu fi respins si poate un cuvant mai dur, lasitate.
La o privirea in ansamblu ce nu imi place este sa vad ca trecutul a fost gol in concret, dar ma uit acum ca se merita. Triumfator este sa constientizezi si sa traiesti cum si cat de valoros este sa iubesti un om pentru ce este el si nu pentru ceea ce ofera.
Si pentru ca vad iubirea pentru oameni ca o constanta, nu pot sa nu specific ca si eu raman constanta,desi timpul e mester mare, nu ma pot opri din a le oferi oamenilor garantii.
Pot si sa sintetizez fara cuvinte cu incarcatura emotionala si sa spun simplu ca iubesc valoarea din fiecare om!

truth

‎Not in a few cases, the woman and the man does not know when to break up at the right time. They wait to vanish everything that tied them until they get sick of each other. Instead of transforming the separation into something special itself, which tenderly remembered later, they dragg a remnant of love as a corpse that stinks.

Collective unconscious- isn't this the proof that we all came from the same God!?

I am amazed by the complexity of our psyche and i am amazed by the fullness and variety of knowledge about God.
Every book you read or every experience lived give us a thousand other ways to perceive, understand and live this life.
We are the one who looks for complexity and we don t sum up into something concrete, but there's it is variety and it can not be denied by those who want to know more but do not know where to grasp it. So obviously ,like human beings we feel affinity in many sides and not just in one, so the variety help us to understand in our own way.

And I understand and I observe that all of them are intertwined-mind with heart, faith with feelings. Those produce real change, but what is more important is what we have in us, not individual, but a collective unconscious.
Carl Jung spoke of the collective unconscious as an archetype. Something old, as we have in our memories since two million years, an old man, lying in the dark somewhere in the depths of our unconscious minds.
All these can not be understood or may not yield evidence that can also be explained, but somewhere in the depths, human consciousness is one for all. Therefore we can understand, empathize, guide each other. Because we all try to find the same thing in unconscious and all human consciousness are interconnected.
Is not hard to see here the impact it has the Source-Divinity. Our origin is there somewhere deeply implanted and it leads us.
And if so, if all have access to the entire human race unconscious knowledge, why we are mobile encyclopaedia? Because we are able to access just in the implicit order just the information that is directly relevant to our memories.
Holographic model in psychology shows that if we look to the the individual human being, we immediately see that a hologram is unique in itself, sufficient to yourself, self-yielding and capable of self-knowledge. If we remove the human being from his planet context, we quickly realize that the human form is no different from a symbolic poem,couse in his form and composition live fixice comprehensive information about the different contexts, social, psychological and evolution during which was created.
We are all the same, but we all relate differently to the Divinity, by prioritizing the spiritual and material.

When the heart is open the patterns of thinking are vanished

Thinking is a double act. In one hand, we separate, detach us from everything that surrounds us, and on the other hand, we fix attention on a phenomenon or thing that we seeks to understand and to know it. In this sense thinking is a fact of reason, which we try to penetrate the meaning of the object thought.
Three stages can be distinguished,three successive models of the pattern of thinking. Them represent some person's attitude has towards the reality of the physical world, face the reality of others, but also against itself. These successive stages are characterized by certain attitudes represented by sense, reason and experience.
The three stages are not the only moments of evolution of knowledge. They are human different attitudes towards the subject of knowledge, expressing a view. Each of these attitudes give rise to certain "forms of thought" certain "mentality".
So we see how the values created a sense of faith, reason or philosophy gave rise to systems and natural phenomena or stage experience have taught that man does not find truths outside world at first thei aren t find in sense nor in reason. To achieve it is necessary to descend into the objective reality of the facts.
So we see books explaining and understanding the order of reality.
Reality forms the world (including inside or truth values), the areas of scientific knowledge - the physical universe or objective reality (natural sciences), the human world or the reality of subjective (human sciences) and the universe or reality objectified ideas (abstract speculative sciences).
It is thus easy to understand how and why thinking occurs and how to act in conformity with existing theories or in contradiction.
Most people think, analyze information, in Godness area too, as I said, trying to find clear explanations and connections to make them give their concurrence with Him, when what should follow is that feeling that someone described it this morning. The person wonder if it is normal that when he wants to pray, he cannot couse he find himself crying and it could not be stopped. He ask if it is normal to be so. I replied that yes, a disarming heart, a sincere heart to recognize His superiority and to feel small in front of Divinity , to accepts and affirms the God is the head and the is what he is trhu Him, a heart which cries after Him, is everything needed. Nothing complicated, no stereotyped thought patterns and no rituals, He wants a sincere heart and full of love for Him, which is part of you.
To change the way of thinking that you are used with that way of thinking trhu heart.
They key is to open your heart!