totul TREBUIE sa se indrepte spre cerul promis...

Daca as constata la sfarsit ca Dumnezeu NU este o persoana care sa ma imbratiseze ar fi de-a dreptul totul iluzie. Fara doar si poate.

Sufletul meu este construit cu o nevoie coplesitoare de imbratisarea Lui calda, de bratele Lui, in care nu vreau decat sa ma pierd si sa alunec; sufletul meu nu are nevoie doar de un mod special de a privi maretia creata si astfel de a intelege si de a-L vedea pe El peste tot in jur. Modalitatea aceasta o experimentez, ea ma bucura pana la lacrimi de cele mai multe ori, dar ajunge sa nu mai fie suficienta vesta asta de salvare si vreau cu ardoare sa ajung la Sursa.

Am fost pusa in situatii in care mi-am vandut sufletul pentru o vreme pentru placerile trecatoare ale acestei lumi si am facut-o cu curaj, ingamfare si incapatanare. Vedeam maini care ma tineau de haine sa mi le sfasie si ma zbateam sa scap de acolo, dand din maini si din picioare. Am scapat, ce-i drept, eram mai puternica...intotdeauna ce este gratis, este castigat mai rapid, dar cu ce pret...of, cu ce pret.

Le-am incercat si pe acelea si mai apoi a venit din urma dezgustul si dezamagirea constatarii timpului pierdut...si dispretuiam starile acelea pentru zbuciumul creat si indoiala apasatoare care ma cuprindea, dar mai apoi le imbratisam si acceptam, caci le vedeam traiectoria. Niciodata inapoi, totdeauna inainte.

Acum mi-am lasat mintea libera, am golit-o de tot ce a fost acumulat -si oh, cat de multe s-au strans inauntru- si am cerut numai liniste.

As fi vrut sa cer linistea fara conditionari de timp, de spatii, de contexte, dar mi se parea ca cer imposibilul in acesta etapa a vietii in care ma aflu si am cerut un ragaz de ora in care sa pot medita la ce este inauntru si spre ce ma indrept. Si ce am primit? Zbucium in portie dubla. Mi-am vazut uratenia pe care am lasat-o cu buna stiinta sa se aseze comod si care acum, se pare, ca a luat locul si celei mai mici urme de frumusete ce era deja sadita in mine. Simteam ca mi se inchid traheele si ca nu mai incap in mine de atata minciuna in care constatam ca traiesc. Am cerut cu ardoare vigilenta si pentru fiecare lucru marunt pe care il fac, rostesc sau gandesc.

Demolarea si mai apoi consolidarea sunt prioritare si cer acum ragaz ca aceastea sa se si intample.

Inca ma lovesc de aceasta etapa in plina ascendenta a vietii mele si ceva din interior- probabil venit din exterior, dar deghizat, imi spune ca toate se fac la vremea lor.

Dar oh, Dumnezeule cat as vrea sa ating ACUM cerul promis!