Stateam pe prisa casei la povesti cu noul meu prieten.
Mirosea a iarba cosita si a peste tavalit in sare, intins pe funie. Soarele dogorea si oamenii munceau pamantul.
Facea pauze nici prea dese, nici prea lungi sa isi gaseasca cuvintele care sa redea intensitatea trairilor interioare. Nu voia sa omita nimic.
Fiecare poveste a lui ma coplesea si imi umplea ochii de lacrimi de recunostinta.
Ochii ii erau albastri, iar mainile tremurande.
Incercat de viata, retraia experiente vechi din 64' si isi amintea fiecare detaliu ca si cum ar fi fost ieri. Ascutimea mintii lui ma fascina si nu putea decat sa imi umple inima de bucurie. Calculat, vorbea din experienta si din instiintarile pe care i le dadea Dumnezeu, asa cum le numea. Imi vorbea folosind pronumele de politete si zambea rusinat de fiecare data cand vedea in ochii mei dragul de a-l asculta. Primul lui peste prins a fost un lin. A alergat cu el in sort tot drumul spre casa pentru a-l arata bunicului, pentru a-l bucura ca a reusit, copil fiind ,performanta asta, asteptand cuminte laudele.
"Ce prieten drag...ce inger de om...", imi spuneam de fiecare data cand povetele pe care le spunea imi atingeau inima...
Mi-e dor de tata...vreau sa-i stiu cat mai multe din povestile lui. Mi-e dor de istetimea mamei....vreau sa pot dobandi arta devotamentului de la ea...
Mi-e dor de sinceritate...
Deja se facuse tarziu..bunica trebuia sa mearga cu traista cu mancare pe umar 3 kilometri pentru a o duce bunicului. Noi doi priveam. Il intreb numai:-"Nu vrei sa o ajuti?"
Calculat raspunde:-"Este omul ei, este datoria ei sa-si hraneasca sotul. Nu am facut-o nici copil fiind, nu as face-o nici acum. Privesc de pe margine."
Bunica se apropie si mangaie pe cap copilul descult si cu ochi albastrii si ii spune ca se intoarce repede.
Lui ii dau lacrimile...
Bunicii mananca la umbra unui copac.
El deja deruleaza alta imagine: -"Aveam 12 ani cand mi-am permis sa ii spun unui prieten de 20:"Ce esti nataflet asa..si nu faci asa...!?!"- incepe sa planga si continua- "am tacut toata seara cand mi-am dat seama ca nu l-am respectat...stateam printre ei, fara sa mai scot un cuvant..."
Cata intensitate in trairi...
Mi-am facut un nou prieten vis-a-vis pe care il pretuiesc.
M-a atins intr-o maniera ciudata si m-a facut sa-mi fie ciuda ca nu am trait si eu alaturi de el toti acesti ani.
I-am pretuit si ii pretuiesc lacrimile care izbuceanu de fiecare data cand ceea ce povestea ii atingea si lui inima din nou...
Ce suflet curat...
Si parca am mai trait asta candva...si parca mi-e familiara...si o las sa curga si sunt recunoscatoare pentru mana care a deschis usa catre mine...
Il astept cu drag inapoi, cat mai curand...
visare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu