viata de aici, lipsita de sens

Obosesti sa mai traiesti cateodata...

Nu gasesti rostul vietii si ti se pare ca esti intr-un cerc in care te invarti continuu...rar ai pauze in care poti sa te opresti, sa respiri si sa iti spui ca esti gata de o noua ameteala...

Si asta nu pentru ca iti doresti nu stiu ce lucruri marete...vrei ceva elementar, de bun simt, sa cunosti ce, cine esti!

Ar fi trist de-a dreptul sa vezi la sfarsit ca nu exista un Tata iubitor care sa te felicite, imbratisandu-te calduros.

Si chiar de nu mai cunosti atunci aceste trairi, tot nu are sens...de ce ai venit aici, asa la pachet atunci?

Si mai trista este ideea cum ca o iei de la capat intr-o alta viata si alta si alta, atingand "telul" pe care ti l-ai propus sau nivelul la care trebuie sa ajungi...

Dar cel mai impovarator este sa crezi ca totul este o pura intamplare si ca nu exista pic de divinitate dincolo si ca noi suntem zeii care au ultimul cuvant de spus...:))))

Unde, intreb? In lumea asta, unde abea poti sa gusti- sincer, fara sa maschezi, un zambet!?! Aici suntem zei? Wow....grandios! Zeii pamantului uscat!

Cautam noi metode de autosugestie, de viata sanatoasa si frumoasa si plina de informatie si plina de iubire si bunatate si toate cele. Cu iertarea si cu bunatatea am venit la pachet, nu-i un sacrificiu sa traiesc cu acestea fata de semeni....iubirea este codul meu de bara oricum....ce ma fac cand nu gasesc sensul vietii si nici rostul...!?! Nici vietii asteia nici celei de dincolo!?!

Caci, zau de inteleg!

Daca dincolo, e liniste si pace si toate roz, caci te-ai intors in "minea Universala"....care a fost scopul aici? Niste lectii invatate cu sudoare si boli in trup si dezechilibre si constrangere de a trai intr-o societate bolnava!?! Ai contribuit doar la "intregirea" Universului...si asta iarasi nu mi se pare ceva maret...

Nu-i echitabil...

Si sa spunem ca este totul random...boierie nene! Cica ai invins teama de moarte! Ce absurditate!!! Cum sa iti imaginezi ca exista un Dumnezeu pentru ca ti-e frica de moarte sau ti-e teama de responsabilitate! Ce tampenie!!!

Divinitatea o simti in tine intr-un mod foarte, foarte evident!!! Asta nu ai cum sa contesti!!!

Daca este totul o intamplare si Universul un ceva rezultat din neant....asta chiar ar fi cea mai mare risipa de viata....ai trait aici chinuit ca vai de tine, mori, putrezesti si gata! Boom...nimic grandios....nu ti-ai explicat nici macar un sfert din intrebari, desi ai incercat de ti-ai tocit genunchii...si ai murit neinformat. Ce chin!

Am experimentat de-a lungul acestor 23 de ani, 4 ipostaze diferite de a intelege Divinitatea si de a ma apropia de Dumnezeu, in felul in care mintea mea poate intelege. Am cautat si in creatiile oamenilor, muritori de rand ca mine, am avut rezultate satisfacatoare pe moment...apoi NIMIC!

Cum sa caut ceva spiritual, lectii si educatie spirituala de la un alt om care probabil ca da cu banul!?! Cum, cand asa ceva este individual!?!

Ma opresc...si de fiecare data merg la SURSA....si inchid ochii si imi las intuitia si fiinta, pe care nu am creat-o sau crescut-o Eu sa iasa in fata si sa ma conduca...dar nu vad directia unde ma duce....nu o inteleg si nu ii vad rostul...

Probabil ca mai bine ar fi sa inchid ochii, sa inchid canalele pe care primesc informatii de toate soiurile si sa ma las condusa intr-un loc pe care nu-l inteleg...ma mulez eu acolo si probabil ca o sa rad ca mi-am ars neuronii pt o cauza pierduta, cand eu eram deja creata o fiinta care apartine cerului.

Si probabil ca singura lectie palpabila ar fi moartea...prin moarte te-ai intregit...ai descoperit TOT ce era necunoscut. Si intrebarea vine astfel de la sine- de ce ne mai nastem atunci?

Mi-e dor de Dumnezeul meu...stiu si simt ca sunt o parte mareata din El....nu stiu care, nu vad rostul , nu stiu unde ma indrept, stiu unde vreau sa ajung insa- la Tatal in brate!

DOAR EU SI EL!

bulgare de aur...

Si se face din nou liniste...de data asta imbinata cu dor si drag. Liniste cu zambet.
Si-l vad pe el si caut singura sa retraiesc in ganduri ceea ce am trait noi doi.
Ce cuplu frumos!
Ne vad zilnic, in diferite ipostaze.
Sunt deja saptamani bune de cand am inceput acest exercitiu, de a-mi aminti de noi in fiecare zi si imi face atata bine. Pastrez ceva frumos viu! In acest fel zambesc si am liniste si mai pot face ceva si pentru el de la departare- sa-l mangai cu iubirea mea.
Descopar ca desi nu am crezut, a fost una dintre putinele persoane in fata careia m-am purtat atat de natural si deschis. A fost persoana care ma facea sa rad mereu si imi cauta mana, persoana care se purta cu grija si persoana care de teama sa ma piarda imi zambea chiar si atunci cand nu primea din partea mea un zambet. Persoana care ma asculta si careia ii povesteam toate tampeniile mele, persoana care ma tinea in brate cu atata grija si atat drag. Persoana langa care ma vedeam in viitor pentru barbatul sensibil, sigur pe el, si iubitor ce era.
Parea relatia ideala din atat de multe puncte de vedere.
Am luat relatia ca pe un bun ce mi se cuvine la inceput si dupa mult timp am descoperit cat de mare crescuse in mine iubirea pentru el. O vreme m-am trezit zdrentuita de durere, incercand sa trag are in piept printre suspine de dor. Nici nu am avut idee ca asa o sa fie, dat fiind faptul ca atunci cand am ales sa plec, am plecat. Insa acum ma uit inapoi si vad ca- am facut compromis, am plans, am tacut, am asteptat, am schimbat, am imbratisat, m-am lasat pe mine, am creat planuri....si astea pentru omuletul asta mic care imi zambea din coltul gurii mereu si care isi tinea bratele deschise pentru mine.
Si ideea despre cum am vazut eu iubirea deja se schimbase...
Foarte des imi amintesc de el, foarte multe ganduri imi fac inima sa tresara si de cele mai multe ori il simt cum este acolo, departe, si nu vreau decat sa-l imbratisez cu dragostea mea, sa se poata simti in siguranta.
Am gresit, nu am fost pregatiti, nu am inteles iubirea in acelasi mod, am avut orgolii, am crezut ca orice se poate inlocui, mi-am pastrat spiritul liber si nu am acceptat responsabilitatea si angajamentul. Am crezut ca o sa-mi vand sufletul langa el si l-am judecat pentru asprimea cu care isi cerea locul in inima mea....si vad ca....dorinta lui nu era gresita...el iubea si o facea plin de devotament....asa cum simt si eu acum, devotament pentru omuletul acesta care mi-a oferit bucurie, care a pus bazele unei noi etape in viata si evolutia mea, care m-a iubit in felul lui cum rar se poate face.
Si-l caut in ganduri cu drag si pastrez vii amintirile si il mangai mereu pentru ca stiu cat de mult merita.... a daramat si a ridicat in acelasi timp in inima mea sentimentul iubirii.

Un suflet drag ce s-a indragostit si a deschis inima unei frumoase flori.
Am tinut candva in mana un bulgare de aur...

Esti drag, esti iubit Jose Carlos Ferreyra Lopez!