inceputurile ma omoara

Ce nu ma incanta si nu m-a incantat niciodata este ideea de a lua-o de la capat.

Inceputurile ma omoara.

Nu pentru ca nu am facut-o de nenumarate ori, ba dimpotiva, ci pentru ca simt ca este pierdere de timp sa iti tot arunci toate sperantele in ceva ce o sa se termine candva. Si revin la ideea de baza- o inima detasat este tot ceea ce avem nevoie.

Continua reinventare si reintegrare este obositoare intr-un anumit punct din viata cand vrei stabilitate si incerci sa-i dai nastere, insa parca mai tot din jur striga cu furie NU...si cand te vezi singur printre atatea voci, ori iti spui ca nu era momentul oportun sau persoana potrivita, ori, daca esti mai istet, realizezi ca simpla idee de stabilitate in ceva trecator a fost puerila.

Si ce sa regreti apoi? Nu mai ai ce!

Ramai cu un gust amar ca ceea ce s-a vrut a fi creat, s-a transformat in cenusa dintr-un simplu motiv- nepotrivita alegere!

Dar...rabdare, cum zicea si prietenul nostru Nuta, si lumea s-a creat in mai multe zile, noi de ce nu ne-am forma in mai multi ani, trecand prin mai multe experiente...!?!

istoria renasterii

Renasc!

Sunt pe o strada indepartata de Bucurestiul aglomerat si masina goneste.

Muzica se aude cu putere in boxe, dar pentru o clipa s-a facut liniste. Trag aer in piept si aud cum o fac simtind cum sangele pulseaza in mine.

Acum se aude numai sunetul tigarilor fumandu-se. Trosnesc.

Ne oprim dar o luam din loc din nou.

Vad in departare prin intuneric, pe trotuar ,o lumina si masina se apropie incet de locul cu pricina. Trei barbati imbracati in negru cu gluga pe cap incalzindu se la foc. Ce imagine ravasitoare. Mi-era dor sa mai vad in apropierea Bucurestiului asfel de imagini vechi ce ma descompun si ma aduc in stadiul de rustic, bagabondaj, copilarie. Si simt doar cum inima se ridica in gat si intorc capul usor , urmarind cu privirea imaginea in timp ce masina se indeparta tot mai mult.

Imaginea se schimba brusc. Nu mai este intuneric.

Lumini orbitoare care fug de o parte si de alta a masinii si a ochilor mei ce ma fac sa-mi doresc sa strig sa se opreasca. Si masina goneste si parapetii se strang in jurul nostru si tunelul este lung si emotiile sunt coplesitoare si ma gasesc cu un zambet tamp pe fata de placere. O placere nenaturala poate.

Astept cu sufletul la gura sa se opreasca iar cand intunericul apare din nou, vreau sa o iau de la capat, dar imi atrage atentia o alta imagine. Ma opresc o privesc si alerg spre ea. Este imaginea unei cismele si este senzatia de implinirea si racoreala pe care o am apoi dupa ce ma urc cu picioarele sa ajung sa beau apa, dupa o zi intreaga de alergat si jucat cu copii din spatele blocului.

Vad piatra cubica a Hanului lui Manuc si vad portile mari, negre, de lemn si vechi cum se deschid si acum sunt intr o alta existenta. Colind fetita fiind, fara nici un ban in buzunar (ce emotie teribila si placuta aveam), cautand ghinde pe jos si trec grabita pe langa fiecare caine pe care il intalnesc , caci desi sunt curajoasa stiu eu ca ei musca.

Ajung pe o strada in constructii si simt centrul vechi. Simt mirosul de caldiri vechi si umede. Simt cum imi intra pe nari si mi le destupa. Vad beciul vechi, din caramida, rosiatic unde se tineau sticlele de vin prafuite si de unde obisnuiam sa cumpar sifon si intru. Ma asez pe o lada si doar respir aerul care imi invadeaza simturile. Mi e dor dintr o data de mirosul gurilor de metrou de la Unirii...

Ies ametita ,imbatata de amintiri si mirosuri si vad ceva stralucitor undeva in josul strazii si ma apropii. Sunt cercuri mici si aurii.

O silueta mica , si cocosata iese in evidenat cu cat ma apropii. Este o maicuta cersind in miez de noapte pe care cu greu o descoperi in coltul strazii daca nu ar luci cu atata putere monezile din punga aruncata pe jos si crucea de la gatul ei. Imaginea ma nauceste. Ma invart in cercuri si toate imaginile imi trec prin fata ochilor. Realizez ca nimic nu este schimbat, doar ca intensitatea cu care m-am aruncat in tot ceea ce am incetat sa mai simt demult ma umple si sperie in acelasi timp.

Si o iau la fuga cautand drumul spre casa. Este prea mult pentru mine acum. Sunt departe de toate acestea... acestea pe care le traiam inainte atat de des.

Ajung acasa si vreau sa mi savurez tigarea ascultand o muzica buna. Si ma asez si inchid ochii si tigarea arde si muzica este doar un intermediar intre mine si starea de totala pierdere pe care o am acum.

Si respir si simt si renasc si traiesc!

cad stalpi dar se ridica ziduri

Mi-e dor de Dumnezeul meu!
Si totusi nu Il percepeam doar ca un scut protector sau mai degrab' ca un Observator, indus, desenat de ceilalti intr-o maniera limitata!?!
Nu cer decat sa Il vad in splendoare Lui, fara idei usor sau apasat creionate , de societate, pe o foaie alba gaurita deja ,de varful ce I-a conturat puternic fata.
Am pus mana pe carbune si am incercat sa-I dau viata acolo cu mintea mea umila.
Si nu iesea decat un batran intelept cu barba alba cu o expresivitate schimbatoare. Oscila!
Mereu incercam sa-I desenez ochii blanzi, dar ajungeam sa vad in ei si tiranitate. Gura o vizualizam zambitoare , insa desenata reiesea ca o gura mica, stransa cu riduri ce emana furie. Fruntea Ii era senina, insa uitandu-ma mai bine, o gaseam incretita. Si mai tot din ce este si era avea doua laturi.
M-am intrebat de ce mi-e atat de greu sa-L vad o frunza, un atom, o energie, un vant sau DOAR iubire (ceea ce si este). De ce mi-e greu si nu reusesc sa folosesc jocul la care apeleaza multi poeti, al personificarii.
Semnal de alarma!
Atunci am inteles ca societatea, de-a lungul vremii, nu a facut altceva decat sa-l mascheze inducand ideea de moral, disciplina, supunere, jug, limitari; care te duc cu gandul la neimplinire, o intreaga agonie, tensiune a unei intregi alergari, conditionare si care de cele mai multe ori sunt refuzate.
Au incercat sa tina din frau natura umana interzicand-o, in loc sa o expuna sa vorbeasca despre , de ce nu, rationamentul : cauza-efect. Si mai motivator...sa le arate oamenilor ca Dumnezeu, Fiinta este IN ei. Ca nu suntem separati de El. El nu este in cer si noi intr-una din planete sau galaxii, El este in noi, iar intreaga noastra viata, mica parte din El care este in noi nu cauta, acolo adanc (cine are ochi de vazut sa vada asta-sau sa simta) ,altceva decat sa alipeasca cu Intregul. Cu locul unde apartine!
Singura separare asa cum a fost cu Fiul, este "carcasa" , trupul de care suntem atat de alipiti, incat nu vedem ca suntem in interior atat de valorosi, iar valoarea aceasta nu trebuie canalizata decat pe un drum cat mai rapid la reintalnirea cu El , avand scopul acesta si actionand pe baza lui, fiind constienti ca singura valoare de care trebuie sa ne ancoram pentru a ajunge la tinta este ceea ce a pus in noi si ce se numeste El- DRAGOSTEA!
......
Ma vad insa in fata unei situatii unde busola catre drumul spre casa, nu mai indica iar inaintarea este tot mai greoaie si ajung sa ma intreb:- unde este acasa? Unde mi-am definit deja in mintea mea ca voi ajunge? Inapoi la locul unde eram? Daca acolo este acasa...intreb: de ce am plecat de acolo?
Si deci...unde acasa?
Nicaieri anume, ci doar unde sa simt apartenenta!
......
Cred ca cea mai dificila perioada a unui om este cand toate principiile (consolidate din realitatile celorlalti de cele mai multe ori) , fundamentele si valorile (pe care odata le numea valori) s-au desconstruit, iar acum cer cu disperare alipirea intr-o alta maniera, DAR care sa aibe acelasi punct pivot- Iubitul Creator!
PS: Mi-e dor de Tine, Dumnezeul meu!